Cred că vorbesc în numele tuturor mamelor când spun că nu avem nevoie de prea mult ca să realizăm cât de neputincioase putem deveni în situațiile de criză din viața copiilor noștri.
Uneori, într-un singur minut, totul se transformă; alteori, viețile ne sunt schimbate pe ceas, realizând fără echivoc că pentru multe scenarii nu am fost pregătite suficient.
Sincer vă spun: nici nu cred că putem anticipa totul. Uneori, chiar și reacțiile noastre de adulți, în diverse circumstanțe, ne surprind.
Pentru că DA — nu deținem controlul absolut. Totul este în mâna lui Dumnezeu.
Revenind la nucleul existenței noastre — universul care ne caracterizează cel mai frumos — chemarea de mamă, mărturisesc că încă din tinerețile mele am avut un vis, un tablou pictat într-un idealism (care mă caracterizează), și anume dorința de a întemeia o familie și de a avea copilași.
A fost unul dintre cele mai puternice visuri. Dovadă că, ghidată de el, am fost binecuvântată să-l îndeplinesc, cu voia lui Dumnezeu, și să am harul neprețuit de a aduce pe lume copii.
Comorile care ne-au îmbogățit viața și ne-au colorat familia.
Tabloul acesta a fost unul spre care am privit cu multă admirație. Ca tânără mămică, mi-am dorit și eu să am „acel Pinterest board”: universul hăinuțelor, lucrușoarelor micuțe și drăguțe, mirosul îmbietor de cer când un bebeluș îți calcă pragul, păturica, papuceii… etc.
Acum sunt și mamă de preadolescent, iar provocările și responsabilitățile parcă nu mai sunt „bej cu bej cu bej”, ci te intersectezi cu multe zone de „RED FLAG”.
Gabriela Știr
Casa mea e împânzită de cărți pe tema educației sexuale, mă lupt cu pregătirea pentru adolescență, caut să investesc în relația cu copiii, în răbdarea mea, să citesc — și iar să citesc — să pun întrebări, să corectez…
Ascult podcasturi pregătitoare și aleg să fac tot ce ține de mine pentru a nu fi un părinte ignorant.
Petrec timp cu ei, și când nu o fac, vinovăția mă fugărește.
Caut să fructific din momentele rămase din zi și să mă implic în activități diverse.
Și totuși, neputința în fața provocărilor care ne înconjoară îmi vorbește adesea despre o dependență sfântă care mi se permite să o am: dependența de Dumnezeu.
Neputința mea în fața momentelor de boală, a crizelor hormonale adolescentine, a unei societăți distructive, a unui viitor fragil, plin de agende și ideologii… mă îndreaptă, mă apleacă… și mă responsabilizează teribil.
Realitatea este că nu aducem copii pe lume ca să-i lăsăm în voia sorții.
Dintr-un singur mare motiv: NU SUNT AI NOȘTRI!
Acest adevăr mi-a pătruns ființa într-un moment de „abces acces? de furie” — o frustrare de mamă — o acumulare de factori externi și interni, când te copleșesc toate problemele existențiale: plicurile albe cu facturi se adună, coșurile cu rufe plesnesc, nervii se întind…
și totul în jur te apleacă.
Reacția? Evidentă: EXPLOZIE.
Și dacă se întâmplă să fie copiii în jur, explodezi exact unde nu ar trebui… iar mustrarea, regretul de după punctul culminant, sunt răvășitoare.
Trebuie să aduni cioburile sparte dintr-o inimă micuță, care a fost, în momentul nepotrivit, martor flăcărilor ieșite din nările „dragonului roșu” — adică EU.
Și ne-am ars cu toții. Și mama, și copiii.
Într-un astfel de moment, Dumnezeu mi-a vorbit inimii.
A fost o sesiune de „parenting cu Învățătorul”.
Domnul m-a avertizat foarte clar că ceea ce El mi-a încredințat — inimile copiilor mei — nu îmi aparțin. Asta înseamnă că copiii sunt ai Lui. Ei nu sunt proprietatea mea, ci a Domnului, iar eu îi port în grijă doar pentru o vreme.
Dur, dar adevărat.
„Răscumpără vremea” — nu abuza, crezând că ai timp… să-i crești.
Știm cu toții: există o vreme pentru implicarea noastră activă în viața lor. Și acest timp este prețios, ireversibil, trecător. Aceste daruri, pe care le-am purtat întâi în pântece, apoi de mână,
sunt acum mari responsabilități înaintea lui Dumnezeu.
Când realizez corect acest adevăr – că păstorești o inimă de copil doar pentru o vreme, și că depinde de tine să-ți faci partea cu sfințenie și umilință înaintea lui Dumnezeu – „parentingul” se schimbă. Se schimbă chiar și cel modern, care ne face uneori sclavii unei idolatrizări subtile a copilului, unde totul se învârte în jurul lui.
Combat adesea acest dezechilibru și cred că avem ca generație o luptă acerbă în domeniul acesta al așezării copilului pe tronul inimii, în locul în care ar trebui să fie Hristos.
Despre acest subiect vast… poate altădată.
Mi-am promis mie însămi că nu voi da sfaturi despre creșterea copiilor nimănui — doar dacă ajungem, prin har, cu toții în cer… și acolo, poate, povestim (glumesc!).
Am învățat să îmi cunosc limitele, să am o minte deschisă spre învățare, să nu fiu autosuficientă și să nu cred că dețin adevărul absolut în creșterea copiilor. Știu sigur: viața de părinte mă va testa până la capăt. Va lua multe forme și culori, va aduce provocări inevitabile și întrebarea: „Oare am făcut tot ce trebuia să fac?” – nu va înceta niciodată.
Cred în harul lui Dumnezeu – și pentru mine, ca mamă, și pentru copiii mei. Îl ofer și eu mai departe, și nu pretind perfecțiunea. Îmi aplec genunchii, mă smeresc înaintea Păstorului cel Bun și caut să învăț care este Calea pe care trebuie să o urmez.
„Isus este Calea, Adevărul și Viața” – și asta schimbă tot.
Învăț parentingul nu din rețete perfecte, ci din exemplul personal.
Las oglinda Scripturii să mă confrunte, să mă învețe, să mă transforme.
Apoi caut să trăiesc Cuvântul revelat.
Pentru că ei – copiii – sunt adesea replicile noastre. Ei ne imită viața, comportamentul, reflexele, răspunsurile. Și aici apare o întrebare grea, dar esențială, de introspecție în lumina Scripturii: „Sunt eu o mărturie vie pentru copiii mei? De credință? De răbdare? De smerenie? De modelare prin Hristos?”
Sau…
„Pretind de la copiii mei ceea ce eu însumi nu sunt gata să înfăptuiesc?”
Este o întrebare de reflexie, pocăință și reformă. Un semnal de trezire.
Pentru că tot ce ai citit mai sus… este, de fapt, o pagină din jurnalul meu personal de părinte. Un părinte care se confruntă cu el însuși, nu cu copilul.
Pot doar să mă pocăiesc prin ochii lui Isus și să devin, cu ajutorul Lui, o variantă de părinte instruit de Dumnezeu. Societatea oferă informație. Uneori ajută. Dar ea nu transformă.
Doar Duhul Sfânt o face. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri… pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii.” (Evrei 4:12)
Singura armă adevărată în parenting este Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea.
Un lucru pe care Dumnezeu ni-l promite și despre care El spune că ni-l va da, dacă îl cerem, este înțelepciunea.
Așadar, iubitele mele mame, îmi permiteți o singură mențiune la final de articol?
Să cerem înțelepciunea care vine de sus, „care este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire și nefățarnică” (Iacov 3:17). Să o aplicăm în viețile noastre și în viața copiilor noștri.
Și prin harul Lui, cred că vom fi bine.
Vă îmbrățișează o mamă cu defecte vizibile și invizibile, greu de corectat, dar cu inima plecată la picioarele Învățătorului.
