„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3:16)
Dragostea dăruiește necondiționat. Dragostea este Dumnezeu!
Tatăl Ceresc a dat. Fiul lui Dumnezeu S-a dat pe Sine Însuși pentru noi (Galateni 2:20), S-a dat „ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Efeseni 5:2).
A luat păcatele noastre asupra Sa și S-a pus pe cruce pentru noi; a pășit în moarte pentru noi, apoi a înviat – ca și noi să avem viață în El.
Pentru că ne iubește.
Oare putem înțelege deplin această dragoste?
Oare o putem prețui cu adevărat?
Vorbim despre ea, poate cu prea multă ușurință, ne-am obișnuit cu cuvintele rostite, dar oare ne-a pătruns adâncul ființei?
Ni se pare normal că El a dat. Ni se pare că ni se cuvine.
Dar unde este reverberația puterii dragostei Lui în noi?
Unde este cutremurul inimii noastre de țărână în fața unui Dumnezeu infinit în bunătate, tandrețe, blândețe și sfințenie?
Dumnezeul care topește munții și face pământul să tremure este Același care Se apleacă asupra noastră cu atâta dragoste, care ne cheamă pe nume, care dorește să vorbească cu noi, care ne numește copiii Săi.
Mirela Pețan
Oare suntem conștienți de ce am primit?
Prețuim noi infinitul dragostei Lui pentru noi?
El ne-a dat tot ce privește viața și evlavia (2 Petru 1:3), ca noi să putem avea viața pe care El a creat-o pentru noi, ca să putem intra în Împărăția dragostei Fiului Său.
El ne-a dat Duhul Sfânt, Mângâietorul… De ce?
Pentru că nu ne-a lăsat singuri!
Ne-a dat toată puterea ca să umblăm ca lumini în întunericul acestei lumi.
Ne-a dat Duhul înfierii, ca să-L putem chema „Ava, Tată!”
El așteaptă să-L chemăm, să-L strigăm, să ne bucurăm împreună cu El, să plângem în brațele Lui, să-I spunem durerile inimii noastre.
El vrea să ne mângâie, să ne ocrotească, să ne sfătuiască, să ne dojenească.
El apleacă norii și vine degrabă în ajutorul nostru când Îl chemăm.
În strâmtorare, în necaz, în singurătatea noastră – El este!
Dacă am înțelege cât de mult vrea să fie cu noi…
El ne-a pus în cel mai sigur loc cu putință – în Fiul Său, pentru că suntem în El (Efeseni 2:6-7).
Bogățiile harului Său pentru noi – cât sunt de adânci și extraordinare!
Oare am realizat cât de uimitoare este viața noastră cu El?
Suntem făpturi noi, copii ai Împărăției, fii ai luminii, care domnesc prin Hristos în întunericul acestei lumi.
Oare realizăm pe deplin cât de uriașă este diferența dintre viața pe care o avem în noi prin Fiul, comparativ cu cei care nu-L au în inimile lor?
Această diferență este, de fapt, diferența dintre viață și moarte!
Și noi? Unde este răspunsul nostru?
În plângeri, în cârtiri, în vorbe ale necredinței, în frici, în ofense…?
Cât de mult loc lăsăm ofensei?
Cât de mult ne justificăm în dreptul nostru de a avea dreptate?
Cât de mult ne preocupăm de eul nostru cel neregenerat, care strigă că vrea dreptate, când Domnul ne spune să întoarcem și celălalt obraz?
Cât de mult ne preocupă imaginea noastră față de lume – și cât ne preocupă cum stăm înaintea oglinzii Cuvântului, care ne arată adevăratul nostru chip?
Adunăm mânie, neiertare, ranchiună, gelozie și le îngropăm adânc „să nu se vadă”, dar uităm că suntem goi și descoperiți înaintea Aceluia care vede totul.
Câtă tristețe Îi provocăm printr-o viață de fațadă, ascunzându-ne după tipare religioase, trăind o formă de evlavie, dar fără putere…
Puterea dragostei Lui, care ne spune:
„Dă-Mi Mie durerile, mânia, frustrările, geloziile – și lasă-Mă să-ți dau pace, bucurie, echilibru, putere, seninătatea inimii și a chipului, ca să fii o Mireasă fără pată, fără zbârcitură, cu haina nepătată și cu chipul senin.”
Schimbul divin de la cruce: „Dați și vi se va da.”
Dați Domnului o viață frântă, durerile, păcatele – și vi se va da, prin Isus cel Înviat și veșnic viu, o eternitate trăită în prezența Fiului dragostei Sale, în compania sfinților și a îngerilor, în minunăția acelui loc pregătit pentru noi, care nu poate fi descris, pe care ochiul nu l-a văzut și la mintea omului nu s-a suit.
Ne-am obișnuit cu harul.
Ne-am obișnuit cu binecuvântările Lui nespuse în viața noastră și nu le mai prețuim.
Haideți să ne întoarcem din obișnuințele noastre către Cel Prea Sfânt, către Tatăl și Dumnezeul nostru, cu cutremurul adânc al inimii!
Doamne, ce am făcut? Cum suntem, Doamne, înaintea Ta?
Iartă-ne, Tată!
Să ne scuturăm de mândria și egoismul nostru și să începem să dăm.
Am fost creați după chipul și asemănarea Lui: El este Dragoste, El a dat și continuă să dea…
Trăim într-o vreme extraordinară, în care vedem cum se împlinește Scriptura sub ochii noștri.
Este aproape miezul nopții și foarte curând se va auzi strigarea:
„Iată Mirele! Ieșiți-I în întâmpinare!”
Suntem noi gata, oricând, în orice clipă?
Să lucrăm cât este ziuă, pentru că vine noaptea când nimeni nu mai poate lucra.
Și să ne împlinim chemarea: să dăm celor din jur dragostea Lui – dragoste dreaptă, pură, care aduce mântuire, care iubește omul, dar urăște păcatul.
Suntem creați să dăm: dragoste, bunătate, mângâiere, cuvinte de încurajare.
Este vremea să ne dăm total pe noi înșine lui Dumnezeu! (Romani 12:1-2)
Și atunci vom birui!
„Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor și nu și-au iubit viața chiar până la moarte.” (Apocalipsa 12:11)
Maranatha! Vino, Doamne Isuse!
