„Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta – ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ.“
Pe malul lin al Crișului Bătrân, într-un sat răsfirat printre câmpuri, trăiau fericiți într-o căsuță mărginită de o grădină roditoare și lanuri de grâu, Elisabeta și Dumitru, alături de cei patru copii ai lor. Oamenii satului îi strigau cu drag Saveta și Mitru Piper.
Saveta, deși era numită Piper pentru hărnicia și rodnicia ei, mai degrabă i se potrivea denumirea de Saveta Sare, căci era ca sarea pământului – lua parte cu sufletul la durerile și bucuriile celor din jur iar vorba ei înțeleaptă dădea gust și savoare întregului sat. Deși mică de statură și fragilă la înfățișare, în pieptul ei bătea o credință puternică, în stare să mute chiar munții. Îl căutase pe Domnul din tinerețe și, când Îl găsise cu adevărat, Dumnezeu i Se descoperise în toată splendoarea Lui, umplând-o cu Duhul Său Sfânt. Devenise o pionieră a credinței în acel sat, iar prin trăirea ei simplă dar plină de bunătate, mulți au descoperit căldura iubirii lui Hristos, primind în inimi mântuirea ca un dar prețios.
Emilia și Marcel Dogar
Căminul lor era întotdeauna cald și primitor, pe masă nelipsind din glastră o ramură de busuioc. Dacă poposeai în casa lor nu ai mai fi plecat, iar cei în nevoie plecau cu traista plină și cu sufletul ușurat.
Suferiseră mult în viață Mitru și Saveta, li se născuseră paisprezece copii, dar în anii grei după război, când epidemiile bântuiau prin sate, își pierduseră zece dintre copii. Rămăseseră la bătrânețe doar cu patru – doi băieți și două fete.
Dar toate aceste necazuri n-au făcut altceva decât să îi lege și mai mult de Domnul și unul de altul; iar bucuria din inima Savetei, bucuria pe care o avea cu Domnul ei în fiecare zi, nu i-au putut-o lua nici pierderea copiilor, nici bolile și multele operații pe care le suferise de-a lungul vieții. Chiar în mijlocul durerii ei, avea o vorbă de încurajare pentru alții și era precum un izvor de binecuvântare de unde se adăpa tot satul.
O iubea mult Mitru, s-ar fi dat pe sine pentru ea, și venise vremea când trebuia să se jertfească cu adevărat. Erau deja înaintați în vârstă când mama Savetei, lovită de un atac cerebral, rămase paralizată. Nu-și mai putea mișca nici măcar capul și avea nevoie de îngrijire permanentă și istovitoare.
Saveta era cea mai mare dintre cele patru surori ale sale, iar mama bătrână – după cum e obiceiul la noi – locuia cu fiica cea mică și ginerele în casa părintească. Doar că acest bărbat era mult prea copleșit de întreaga situație, și astfel surorile au înțeles că trebuie să găsească o altă cale de a-și îngriji mama atât de bolnavă și neputincioasă, împreună hotărând să-și împartă rândul și grija față de ea.
Așadar, cele patru surori și familiile lor s-au adunat la un loc să se sfătuiască cum să aibă grijă de mama lor vârstnică. După multă chibzuială, cea mai nimerită cale li s-a părut să o ducă pe rând, cu carul tras de boi, de la o casă la alta, rămânând câte o lună la fiecare dintre fete – astfel fiecare avea să-i acorde îngrijirea cuvenită doar trei luni pe an.
Fata cea mare, Saveta, cu atâta drag ar fi luat-o cu totul la ea acasă, dar se îngrijora și pentru cele trei luni pe an, știa că după atâtea nașteri și operații grele, medicii nu-i mai dădeau voie să facă nici cel mai mic efort. Și oricât de binevoitor îi era bărbatul, nu voia să-l obosească și mai mult – îi ajungea munca și grijile gospodăriei.
Însă Mitru nu găsi pace la acea întâlnire: „Cum să poarte mama bolnavă cu carul de la un capăt la altul al satului, ca pe o povară nedorită?” La sfârșitul sfatului, le spuse hotărât celor patru surori: „O iau eu pe mama la noi. Eu am să mă îngrijesc de ea!” Și pentru că era un om inimos și vrednic, a așezat-o pe mama bolnavă într-un pat în camera cea mai luminoasă dinspre stradă – acolo, unde prin tufișurile înflorite de hortensii – roz-violet ca amurgurile de vară – putea privi în voie cursul liniștit al Crișului Bătrân.
Saveta pregătea cu grijă mâncarea mamei bolnave, iar Mitru, cu multă dibăcie, o ridica ușor pe perne, sprijinindu-i capul tremurător ca să poată primi hrana. El era cel care îi schimba zilnic scutecele, le ducea la râu să le spele – întinzându-le apoi în curte, albe ca zăpada, pe sforile întinse. Chiar și cele mai iscusite femei ale satului se întrebau cu mirare și admirație: „Cum poate Mitru să le scoată atât de albe și curate?!” Patru ani întregi a fost mâna lui blândă și inima lui statornică lângă patul mamei soacre, fără ca o umbră de nemulțumire sau cârtire să-i tulbure grija.
Ce mult îl prețuia nevasta pentru toată dragostea și devotamentul de o viață întreagă, iar acum la bătrânețe parcă mai mult ca niciodată!
Cu inimile pline de bucurie, nepoții așteptau nerăbdători vacanțele să le petreacă la bunici, în casa aceea mereu primitoare, unde aerul mirosea puternic a dragoste și busuioc.
Așa a voit Dumnezeu, să o ia întâi pe bunică acasă la El – ea care trăise cu ochii și inima înspre cer în toți anii ei. Nici moartea nu-l putuse despărți pe acest bărbat de nevasta lui. Cei 15 ani pe care Dumnezeu i-i mai dăruise, îi trăise cu amintirea ei mereu vie – aceleia pe care o iubise din toată inima lui.
S-a stins din viață la 91 de ani, fără să fi cunoscut vreodată boala, după o bătrânețe lungă și fericită – parcă Dumnezeu ar fi întărit prin viața lui făgăduința Sa: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.“
La înmormântarea lui a venit întreg satul, cu recunoștință și prețuire. Localnicii își depănau amintirile despre acest om măreț, făgăduindu-și că nu vor uita vreodată pilda de viață pe care le-o dăduse. Dar un lucru rămânea pentru ei o taină: cum îndurase să îngrijească de mama soacră și să spele scutecele ei la apele reci ale Crișului Bătrân?
Dragi cititoare vreau să vă spun că aceasta poveste este una adevărată – o port în suflet, căci acești oameni minunați au fost bunicii mei, bunicii din partea mamei, eu fiind fata Ilenii Savetei Piper.
Îmi amintesc cu duioșie de bunica – o ființă plină de pace și seninătate. Însă o umbră îi întuneca chipul când se uita la fiica ei cea mică, la mama mea, gândindu-se la viața plină de durere pe care o purta alături de un om prins în mreaja patimilor lumești.
Am auzit-o odată spunându-mi, cu un oftat adânc, că un singur lucru îi părea rău în viață: că a făcut o mare greșeală grăbind-o pe mama mea să se mărite cu acel chipeș băiat – cel care știa să recite cu foc poezii lungi, având versuri frumoase pe buze, dar inima rece și goală de iubire adevărată.
Dar oare a fost cu adevărat o greșeală? Dumnezeu a rânduit înainte de întemeierea lumii locul unde mă voi naște – destinul meu țesut cu fire din viața părinților și bunicilor mei.
Îi mulțumesc din suflet Domnului meu pentru pilda sfântă a bunicilor mei – pentru dragostea lor jertfitoare, pentru dăruirea lor tăcută, pentru înțelepciunea aceea simplă și bunătatea care părea că vine direct din Cer.
Iar exemplul bunicului – cum a cinstit-o pe mama lui soacră cu răbdare și demnitate sfântă – îmi va rămâne întipărit în suflet ca o Evanghelie vie, pe care o voi spune nepoților mei, ca și ei să știe că cinstirea și iubirea aduc cerul pe pământ prin fapte obișnuite, făcute cu sfințenie.
Emilia Dogar
Biserica ”Emmaus”, Graz
