O scrisoare de încurajare
Este frumos să fii mămică. Să ai, chiar dacă pentru o vreme, unul două, trei ghemotoace de energie și iubire în casa ta. Să-i iubești și să-i înveți iubirea: iubirea de El, de Dumnezeu, dar și iubirea de oameni, de natură și animale.
Să le zâmbești și să-ți zâmbească. Să îi înveți cum să slujească, să-i ții în siguranță. Să-i simți cum ți se ghemuiesc în brațe și cum timpul se oprește-n loc la joacă. Să își pună mânuțele pe fața ta și inima să-ți dea pe dinafară.
Este frumos să ai casa plină, mâncare bună și o masă mare. Să te iubească soțul și să ai bucurie. Să ai casa curată, hainele aranjate linie în dulap. Să fie și flori proaspete în vază.
Să le fii model, să le citești Scriptura și să nu uiți de rugăciune. Și ce imagine frumoasă: la ceas de seară, după o zi de trudă, o mamă cu ai ei pui în brațe, un tată citind Cuvântul – apoi toți în rugăciune. O imagine ce bucură inima cerului.
Să-i vezi cum cresc, cum învață să citească, să scrie, să-și facă prieteni. Să stai pe margine și să vezi cum te aleg pe tine. Cum cântă și cum citesc cu voce tare. Să ți-i laude profesorii. Sau neamurile. Să te bucuri când vezi cum povestesc cu bunicii.
Și este, da, într-adevăr frumos. Să fii mămică.
Dar e copleșitor. Când se adună nopțile albe și când lovește boala. Când dinții dor și lacrimi curg. Când alții vor „s-ajute” și fac doar rău prin sfaturi necerute, bârfe și judecăți. Când te dor toate, ai face și ai spune, dar rămâi doar la a plânge. Când vrei să-i strângi pe ai tăi și sper Cer să mergi și apar piedici, lovituri și greutăți. E copleșitor când stai și suspini lângă patul unui copilaș cu febră, vărsături. Și stai și legeni, mângâi și alini. Să vrei să-ți crești copiii cu zâmbet cald, ochi senini și inima curată, iar lumea cu-al ei întuneric lovește din toate părțile.
Daniela Felecan
E greu, dureros, trist și aproape imposibil să explici copiilor că a fost un bebe și nu mai e. Că a plecat. Și cum să le explici unde sau de ce când nici tu nu înțelegi? Când rana e adâncă și se vindecă încet. Sau se va vindeca vreodată? Dar poate nici nu trebuie să înțelegi. Și e destul să accepți.
Și e frumos, dar și copleșitor să fii mămică. Dar vine o vreme când n-or mai fi mânuțe pe oglindă. Nici jucării aruncate peste tot. Când vor sta toate drepte, exact unde le pui. Când vor fi mari și poate chiar la „casa lor”. Și casa nu va mai fi mereu plină. Și masa goală adeseori. Când nu mai speli și-mpături haine de simți că-ți cad mâinile jos. Vine o vreme când a fi casa lună și ai timp, timp, timp de slujire mai multă, de prietene, plimbări, discuții.
Și asta e frumos. Dar poate fi copleșitor.
Dragă mămică, știu, e greu. E mult, ai obosit, nu dormi, uiți să mănânci. E lumea asta în viteză, tehnologie peste tot, ieșiri, fotbal, balet, înot. Zeci de drumuri la grădiniță, școală, săli de sport. Și pauza – ce pauză? Și știu, vrei doar o rugăciune lungă să-ți verși inima la Tata, să termini cartea începută de 3 luni, cafeaua caldă și un somn bun. Știu, cunosc. Pentru că și eu vreau.
Dar scumpa mea, e doar sezon.
E o perioadă care trece.
Și-ți va fi dor…
Nu am ajuns încă acolo, știu și eu de la mămica mea. Așa că ia ce poți mai mult din ea; e o perioadă, trece iute. Și vei dormi iar mult. Și vei citi. Te vei plimba. Și vei tânji după perioada când erai totul lor, o lume plină de culoare, viață, bucurie și energie.
Și da, este copleșitor să fii mămică.
Dar și frumos! Ah, ce frumos!
Ce bucurie! Ce har pe care nu-l primește oricine, deși mulți și-l doresc.
Așa că, bucură-te, draga mea.
Zâmbește și iubește.
Daniela Felecan, mămică a 4 copilași (9 ani, 6 ani, 6 luni și un îngeraș acolo-n cer…)
