(Luca 21:1-4)
Doamne, uneori am impresia că nu mă vezi.
Am ajuns să fiu ștearsă, prezența mea să nu conteze, cuvintele mele să nu fie băgate în seamă de nimeni, iar acțiunile mele să fie privite cu dispreț sau cu milă. Oamenii m-au scos din cercurile lor, trăiesc o singurătate care mă apasă și care-mi fură, picătură cu picătură, urma de fericire care mi-a rămas. Nu găsesc niște ochi care să mă privească cu bunăvoință, care să-și dorească, măcar puțin, să înțeleagă acest gol imens care mi se strecoară în suflet. Nu mai sunt importantă pentru nimeni. Toată binefacerea, efortul și investiția pe care le-am făcut până acum sunt uitate și aruncate undeva într-un trecut de care nu-și amintește nimeni. Dar Tu știi, Doamne, Tu știi cât de mult am rupt din mine pentru ceilalți, cât am dat, cât am iubit. N-am mai rămas cu nimic, doar cu resentimente, pe care încerc, cumva, să le fac să tacă. În tot acest amalgam numit viață, cu toată această durere pe care nu mi-o știam vindeca, cu inima mea care obosise să mai lupte, mi-am amintit de Tine. Am știut că Tu ești credincios. Am știut că Tu știi. Am vrut să face ceva pentru Tine, să-Ți dau ceva drept mulțumire.
Maria Enache
Dar Doamne, am rămas așa de săracă. Când am mers spre Templu și i-am văzut pe toți care mergeau cu pași apăsați să lase în vistierie bani, am vrut să mă întorc. Ce conta puținul meu pentru Tine, când oamenii puneau de sute de ori mai mult? Ce puteai face cu doi bănuți? Erau așa de puțini. Și totuși… Nu am altceva ce să-Ți dau. Atât mi-au rămas. Aș fi vrut să-Ți dau mai mult, să privești la darul meu cu aceeași plăcere cu care credeam că te uiți la darurile celor bogați, să contribui cu mult mai mult la Împărăția Ta. Dar eram sigură că Tu știi că am dat tot ce am avut.
Și da, Tu ai văzut!
Doamne, cum m-ai văzut? Cum poți să treci cu vederea darurile celor bogați și să te oprești la mine? Nu vezi hainele lor, pungile pline de bani, sunetul pe care-l fac banii când cad în visterie unul după celălalt? Nu te-a impresionat darul lor? Nu le-ai zâmbit, încurajându-i să mai dea și altă dată? Cum ai contabilizat Tu, de ai văzut că eu am dat mai mult decât toți ceilalți? Ce cântar ai Tu, Doamne?
Iartă-mă, că mă uit la cei bogați și cred că darul meu nu contează, că Tu nu-l vezi, că pentru Tine n-are aceeași importanță. Iartă-mă că mă gândesc că Tu privești cum privim noi – în mod egoist, cu prejudecăți, uitându-ne doar la exterior. Iartă-mă, că de atâtea ori am vrut să-mi îngrop banii, să-i dau pe ultima bucată de pâine și să mor, să mă gândesc că m-ai uitat, ca să-mi justific cumva lipsa de acțiune. Recunosc acum că Tu ești Dumnezeul care e îndeajuns, că-mi ceri să dau ce am, că vrei să te pun pe Tine deasupra a ceea ce cred eu. Știu, Doamne, că Tu înmulțești, că doi bănuți pentru Tine pot însemna mai mult decât darurile bogaților. Mulțumesc că Tu nu privești ca ei, că Tu mă vezi, că darul meu e apreciat de Tine.
Ajută-mă să dau ce am. Când vin etape grele în viață și mi se pare că nu am ce să ofer, că darul meu nesemnificativ oricum nu contează, că n-are rost, ajută-mă să dau ce am mai bun pentru Tine, chiar dacă nu sunt decât doi bănuți. Când stau cu mâna întinsă și aștept să mi se dea, când îmi doresc ca oamenii să mă ajute, să-mi vadă durerea și să răspundă, iar ei nu o fac, ajută-mă să aduc la Tine jertfa mulțumirii mele. Să-Ți dau ce e al Tău. Cred că Tu poți să înmulțești. Și chiar dacă nu o faci, Tu meriți să primești tot ce mi-a rămas să trăiesc!
