Isaia 61:1 vorbește despre un Dumnezeu care vede, care vindecă și care ridică. Este un verset care atinge locurile sensibile ale inimii. Promite libertate celor prinși, vindecare celor zdrobiți și o veste bună pentru cei care simt că nu mai pot. Este unul dintre acele texte care nu pot fi citite în grabă, pentru că oglindesc o realitate pe care fiecare femeie o trăiește, într-o formă sau alta.
De multe ori trecem prin sezoane grele. Uneori vin încet, alteori vin pe neașteptate. Nu spunem cu voce tare tot ce simțim, dar înăuntrul nostru se strâng întrebări, oboseală, frustrări și momente în care aproape că uităm cine suntem în Hristos. Și totuși, în mijlocul acestor trăiri, versetul acesta rămâne un reper al adevărului: Dumnezeu ne vede, Dumnezeu ne iubește, iar încercările nu sunt semnul absenței Lui, ci locul în care El lucrează cel mai profund în noi.
Când viața ne duce prin situații care ne zdrobesc, primul impuls este să ne vedem slabe, sărace, lipsite. Spunem în gând: „Mi-e prea greu”, „nu mai pot”, „nu merit asta”. Dar Biblia ne contrazice cu o simplitate care ajunge până la miez: „Cel slab să zică: sunt tare!” (Ioel 3:10).
Nu pentru că doare mai puțin, ci pentru că Dumnezeu știe că maturitatea nu se formează în confort. Maturitatea apare când sufletul este șlefuit. Când învățăm să stăm lângă El în locuri care, pentru o vreme, nu ne plac. Când renunțăm la ideea că viața trebuie să fie mereu ușoară.
Uneori șlefuirea nu arată ca o lovitură puternică sau vizibilă pentru alte persoane din jurul nostru, ci ca o perioadă lungă în care Dumnezeu ne cere să așteptăm. Așteptarea este una dintre cele mai tăcute încercări. Nu are zgomot, nu are explicații, și tocmai de aceea lucrează atât de adânc. Acolo se formează răbdarea. Acolo învățăm să rămânem ancorați în promisiunile lui Dumnezeu, chiar când nu vedem încă împlinirea lor.
Diana Pop Scridon
Adevărul este că, dacă Dumnezeu nu ne-ar iubi, ne-ar lăsa așa cum suntem. Ne-ar lăsa neșlefuite, fragile, dependente de propriile resurse. Dar El nu face asta. Ne conduce spre maturitate, iar maturitatea are un preț. Uneori e durere, alteori renunțare, alteori confruntare cu propriile limite, alteori așteptare. Dar niciuna dintre acestea nu este fără rost sau fără sens.
Când totul e prea bine, suntem tentate să devenim comode. Uităm că lupta spirituală continuă chiar și în liniște. Uităm că există o chemare peste viața fiecărei femei credincioase. Iar Dumnezeu, cu blândețea Lui fermă, permite uneori situații care nu ne plac tocmai ca să ne întoarcă spre adevăr, spre trezire. Nu pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne aminti că puterea nu este a noastră, ci a Lui.
Încercările nu iau nimic din ceea ce Dumnezeu a pus în noi. Nu ne fură identitatea, nu ne reduc. Ele scot la suprafață ceea ce era deja acolo, dar era ascuns. Adaugă claritate, curaj, discernământ. Adaugă frumusețe caracterului. Și mai ales, adaugă încredere. Pentru că doar cine a trecut prin vale știe cum e să fie ridicat. Doar cine s-a simțit prins știe cum arată libertatea. Doar cine a fost rănit știe cum se simte vindecarea.
Și aici, în prag de sărbătoare, versetul acesta capătă o lumină nouă. Crăciunul nu este doar o poveste frumoasă, ci începutul împlinirii profeției din Isaia 61:1. În Betleem s-a născut Cel trimis să aducă vestea cea bună, Cel care pansează inimile frânte, Cel care eliberează. Nașterea Lui este momentul în care speranța a intrat în lume nu ca idee, ci ca Persoană — într-un Prunc care a venit exact în fragilitatea noastră, ca să atingă fragilitatea noastră.
De aceea, mesajul Crăciunului nu stă doar în bucuria unui eveniment, ci în promisiunea unei prezențe: Emanuel – Dumnezeu cu noi (Matei 1:23).
Cu noi în încercări, cu noi în momentele în care ne simțim zdrobite, cu noi în procesele de șlefuire. Nașterea Lui nu anulează durerea, dar îi schimbă sensul. Nu oprește încercările, dar le locuiește împreună cu noi.
Dumnezeu ne vrea femei puternice prin puterea Lui. Femei care stau în picioare nu pentru că viața le-a fost ușoară, ci pentru că au învățat să se sprijine pe Cel născut în iesle chiar și atunci când le-a fost greu. Femei care pot spune cu sinceritate: „Am fost slabă, dar El m-a întărit; am fost frântă, dar El m-a vindecat; am fost prinsă, dar El m-a eliberat.”
Isaia 61:1 este despre noi și despre Crăciun în același timp. Despre un Dumnezeu care intră în lumea noastră exact acolo unde doare cel mai tare. Și despre cum, dincolo de toate, scopul Lui rămâne acela de a ne forma și transforma, nu de a ne lăsa cum ne-a găsit.
Încercările nu sunt opriri… sunt treceri. Și în fiecare trecere, Emanuel rămâne cu noi, neîncetat. Acesta este darul Crăciunului.
„Duhul Stăpânului Domn este peste Mine, pentru că Domnul M-a uns să le aduc celor sărmani vestea cea bună. M-a trimis să-i pansez pe cei cu inima frântă, să le vestesc celor prinși eliberarea și celor legați dezrobirea.” (Isaia 61:1 NTR)
