Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!” (Isaia 59:1-2).
„De aceea, Domnul Dumnezeu l-a izgonit (pe om) din grădina Edenului ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” (Geneza 3:24).
Păcatele omului au ridicat un zid, dar în dragostea Lui, Dumnezeu a țesut o perdea: „Să faci apoi o perdea albastră, purpurie şi cărămizie şi de in subţire răsucit; să fie lucrată cu măiestrie şi să aibă pe ea heruvimi. S-o prinzi de patru stâlpi de salcâm poleiţi cu aur; stâlpii aceştia să aibă nişte cârlige de aur şi să stea pe patru picioare de argint. Să atârni perdeaua de copci, şi în dosul perdelei să vâri chivotul mărturiei: perdeaua să facă despărţirea între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt.” (Exod 26:31-33).
Citeam zilele trecute despre momentul coborârii Domnului în Templul lui Solomon și mi s-a oprit privirea asupra unui text pe care dacă l-aș fi citit separat n-aș fi zis că e scris în Scriptură: „În clipa când au ieşit preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut Casa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba din pricina norului, căci slava Domnului umpluse Casa Domnului. Atunci, Solomon a zis: «Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric! Eu am zidit o casă care va fi locuinţa Ta, un loc unde vei locui pe vecie!» Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împărați 8:10-13,27). „Când a isprăvit Solomon de zidit Casa Domnului, casa împăratului şi tot ce a găsit cu cale să facă, Domnul S-a arătat a doua oară lui Solomon, cum i Se arătase la Gabaon. Şi Domnul i-a zis: «Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pun în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo pe vecie.” (1 Împărați 9:1-3).
Tîlvăru Eliza Damaris
Dumnezeu s-a „îngrămădit” într-o cameră întunecată și rece, unde era așezat chivotul legământului. A stat acolo… S-a mișcat în spatele perdelei, a pus Mâna pe ea, a ascultat vocile preoților, a fost dorința Lui să locuiască între oameni, să le audă de aproape gândurile, vocile… ar fi vrut să dea perdeaua la o parte și să-i privească în ochi, iar ei să-I poată vedea Fața… dar ar fi murit pe loc cu toții.
Apoi, Sfânta Sfintelor a devenit neîncăpătoare… oamenii aduceau acolo păcate scârboase, urâciuni… gunoaiele sufletului… Dincoace de perdea, în curtea templului oamenii le mărturiseau, aduceau ca jertfă un animal și plecau iertați… voiau să-L păstreze pe Dumnezeu în mijlocul lor, dar erau prea murdari pentru sfințenia Lui… nu era ușor pentru ei, dar acesta era prețul…
Dumnezeu însă plătea prețul cel mai greu… ei plecau cu inima liniștită, El aduna toate păcatele pe capacul ispășirii, dincolo de perdea. Îmi imaginez cum zeci de preoți intrau în Locul Sfânt să facă slujbe și fiecare dintre ei se apropia cu mâna de perdeaua dinlăuntru, o mângâia încet și trist, știind că nu poate trece dincolo de ea. Dumnezeu, pe partea cealaltă atingea și El ușor perdeaua… ar fi dat-o la o parte, dar nu voia ca ei să fie nimiciți. Exista o sărbătoare care dezvăluia inima Tatălui, o sărbătoare de jale, Ziua Ispășirii, Yom Kippur, Ziua Împăcării. Mă gândeam deseori la atmosfera acestei sărbători în care toți erau chemați să se smerească și să plângă împreună cu Tatăl existența perdelei, simbolul separării prin păcat. Oare cum era pentru Marele Preot dimineața acelei zile? Era singura zi din an când el și numai el avea voie să dea puțin perdeaua la o parte, să facă curățirea Locului Preasfânt de păcatele adunate de popor într-un an de zile și să le mărturisească punându-le pe capul țapului ispășitor și trimițându-le în pustie…
Dumnezeu se ascundea prin fumul de tămâie… Mâna preotului atingea ușor perdeaua… cred că inima îi bătea atât de tare… era atât de aproape de prezența lui Dumnezeu. Repeta în minte etapele: „intru, stropesc de șapte ori capacul chivotului cu sânge și ies… Doamne, ai milă de mine, ai milă de poporul Tău…”
În locul preasfânt era liniște. Se auzea doar sunetul cădelniței, era fum peste tot și un miros puternic de tămâie… Nu vedea foarte bine, dar știa că la câțiva pași de el sta neclintit chivotul legământului și mai știa că tot la câțiva pași de el stătea Dumnezeu. Stropea cu sângele primului țap, spunea rugăciunea și ieșea plin de reverență trăgând perdeaua groasă după el. Purta în mâinile lui păcatele mărturisite ale poporului. Afară toți plângeau în smerenie… Bocetul poporului se auzea înfiorător… Păcatele erau transferate pe capul celui de-al doilea țap și trimise în pustie… Gata! Sfânta Sfintelor era curată! Dumnezeu era invitat să mai stea un an în camera întunecată…
A doua zi urma să se strângă iar păcate… mândrii, lăcomii, răutăți, bârfe, curvii, mânii… Însă Dumnezeu locuia în mijlocul oamenilor Lui! Era cu ei, plătea prețul îndelungii Lui răbdări, plătea prețul amânării, dar era cu ei. Inima Lui tânjea însă… tânjea să poată trece de perdea, să stea cu ei, să-i îmbrățișeze, să umble cu ei, să le vorbească… tânjea atât de mult după diminețile din Eden, diminețile Lui din grădină, cu Adam și frumoasa Eva, când totul era perfect… Îi era dor să-i țină de mână pe oameni. Și a stat Dumnezeu o perioadă ascuns după perdeaua groasă, până când nu a mai putut sta…
Oamenii deveniseră atât de neascultători, încât simpla Lui prezență acolo i-ar fi nimicit într-o clipă. Așa că Shekinah s-a ridicat la cer… slava Lui Dumnezeu a părăsit Templele pământești. Au urmat câteva sute de ani de tăcere. Oamenii au mai făcut temple, dar chivotul s-a pierdut și camera a rămas rece și goală… perdeaua atârna neatinsă din ambele părți…
Apoi, Dumnezeu a pregătit un trup de carne și Duhul Sfânt în care să se mai îngrămădească o dată slava Lui. Fiul a rostit „Tată, vin să fac voia Ta! Știu că dorești ca niciunul să NU piară, știu că dorești să Te împaci cu ei, vreau să fiu Eu jertfa de ispășire… Voi duce totul la capăt și îți voi aduce în dar oameni, lasă-Mă să Mă duc la ei!” „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor.” (Evrei 1:1-3).
Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a fost Templu, Mare Preot și Jertfă supremă… Din El, Prin El și pentru slava Tatălui Său a făcut totul. El a purtat Dumnezeirea în Sine și a umblat printre oameni, le-a vorbit de aproape, le-a ascultat gândurile inimii, i-a atins, i-a iertat, i-a vindecat, i-a luat în brațe, i-a mângâiat… Ce ani frumoși!… În templul gol și rece, oamenii încă Îl mai căutau pe Dumnezeu. El era afară printre ei, trecea pe drum, prin praf, pe sub dud, pe lângă fântână. Ahhh! Cât așteptase aceste clipe, ce vis împlinit! Dumnezeu umblând cu oamenii…
Ce momente prețioase! Domnul le trăia din plin! Dar omul? Omul era bucuros că a mâncat fără plată și că nu-l mai dor oasele, că a scăpat de foame și de lepră. Erau puțini cei care conștientizau că Fiul lui Dumnezeu umbla printre ei. Dumnezeu din Dumnezeu, pe strada lor… Atingerea Lui era vindecătoare, suflarea Lui potolea furtuni, iertarea Lui elibera suflete robite. Câți dintre noi, când privesc o icoană se gândesc: „oare cum a fost pentru cei care L-au privit pe Dumnezeu în ochi? Cum era să stai la picioarele Lui să-i sorbi cuvintele vieții?” Dar pentru El oare cum a fost să fie respins și scuipat în ochi de propria Lui creație? Să fie crucificat, torturat și umilit? Un gând al iubirii s-a zbătut în pieptul Lui în tot acel timp: „îmi voi sfârși lucrarea și voi rupe perdeaua în două!” (Matei 27:50-51) – „Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul. Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat”.
În sfârșit, drumul spre Dumnezeu era liber, păcatele șterse, Sfânta Sfintelor curățită, iar primul Lui rod, un tâlhar mântuit. Sulul istoriei încă nu s-a închis, pentru că Hristos îi strânge Tatălui o recoltă bogată de oameni din orice seminție, de orice neam, de orice limbă și de orice norod, până când El va pune pe toți vrășmașii Lui așternut al picioarelor Sale. Perdeaua a rămas ruptă ca o invitație a Creatorului pentru orice credincios care vrea să pășească dincolo, în Locul Preasfânt, în prezența singurului Dumnezeu viu și adevărat și este însoțita de o promisiune: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 2:7).
Tîlvăru Eliza Damaris
