Deoarece nașterea celui de-al cincilea copil a avut loc la 41 de săptămâni și 6 zile, cu cinci zile înainte să împlinesc 39 de ani, perioada de așteptare a fost una foarte grea și plină de frământări. Am dorit să mi se provoace nașterea în multe momente, sub diferite motive dar am învățat să spun: “Facă-se voia Tatălui “, cu toate că a fost atât de greu de rostit.
În această perioadă de așteptare am învățat să mă încred în promisiunile Lui și în faptul că Dumnezeu nu va îngădui nimic peste puterile mele. Toate se întâmplă la timpul hotărât de Dumnezeu, nu de mine; nu pot controla nici cel mai mic aspect al acestui eveniment. Am văzut în mine o dorință incredibilă de control, de anticipare, de a ști dinainte, de decizie, alimentată de teamă și lipsă de credință. Mi-am dat seama că am mare nevoie de har ca să biruiesc această dorință, că trebuie să am încredere în Domnul meu, că El știe ce e cel mai bine pentru mine și am văzut și adevărul despre cat de slabă sunt în privința aceasta. Glorie lui Hristos care m-a reprezentat în viață substituind necredința mea cu victoria Lui.
Am înțeles că am nevoie ca încrederea mea în El să depășească experiențele anterioare și cunoștințele mele medicale. Trebuia să îmi repet mie însămi faptul că Dumnezeu nu își bate joc de mine testându-mi răbdarea cu prețul sănătății mele sau a copilului. Dumnezeu nu și-a bătut joc de Fiul Său atunci când a permis suferința în viața Lui.
Eliza Cioban
Am observat că în orice situație, inclusiv nașterea unui copil, cea mai mare luptă din partea celui rău este de a-mi umple mintea cu gânduri care lovesc în Caracterul lui Dumnezeu: “Dumnezeu a uitat de tine, uite cum te ține în așteptare, aproape 10 luni de sarcină, la vârsta ta…, ai fost în spital mai des ca la Mall, o să te lase să naști iar un copil mare, cu multe kilograme, peste termen, cu greu… ce tată ar face asta copilului său?”…
A trebuit să lupt cu toate gândurile ce aduceau atingere Caracterului lui Dumnezeu. El este un Tată minunat, grijuliu, înțelept, implicat, slujitor. Am prea multe promisiuni de care să mă agăț, prea multe experiențe care mi-au arătat că este vrednic de Încredere.
Cineva drag m-a încurajat să cânt și abia atunci mi-am dat seama că nu mai cântasem de mult…Acum știu că un mod prin care pot alunga îngrijorarea este prin a cânta laude Domnului. Inima trebuie să cânte și să nu stea mută! La fel ca in valea lui Iosafat, inima credincioasă trebuie să cânte și înainte de victorie, nu doar la final.
A trebuit să îi reamintesc inimii mele faptul că Dumnezeu cunoaște corpul uman cel mai bine și că trebuie să mă încred în El, Creatorul trupului cu tot ce înseamnă manevre medicale. Cel care face pe cerboaice să nască la un cuvânt, mă va ajuta și pe mine.
Presiunea celor din jur nu a lipsit, iar Dumnezeu a lucrat în mine dragoste, îndelungă răbdare și mi-a expus din nou inima care își pierde repede răbdarea cu ceilalți și are nevoie să învețe de la Hristos blândețea și smerenia.
La fiecare naștere am atins punctul meu maxim de slăbiciune omenească. Dar Domnul are o promisiune pentru astfel de momente, și e una care implică suficiența Harului și puterea Lui făcută desăvârșită.
Un mod prin care mi-a îmbrățișat ființa cu har a fost prin slujirea neobosită a scumpului meu soț, care a făcut perioada de repaus la pat din sarcină să fie o experiență atât de frumoasă, de parcă aș fi trăit cu Isus Hristos în casă. Nu aș fi cunoscut asta dacă aș fi fost în stare să le fac pe toate. În slăbiciunea noastră cunoaștem dragostea lui Hristos prin ceilalți.
Am privit la soțul meu cum se dă pe sine pentru mine, la fel ca Hristos pentru mireasa Lui și am învățat din nou să mă dau pe mine pentru ființa din pântece.
În perioada de cea mai grea frământare am primit și cele mai profunde și adânci încurajări din Cuvânt. Una a venit la timpul devoțional ca un cadou de mare preț de la soțul meu care i-a întrebat într-o discuție pe copii:” Ce credeți că face Dumnezeu acum în cer?” Ei au răspuns: “Stă pe tron… primește închinare și laude…. ascultă cereri și ia decizii…se mai uită în jos spre pământ… dă ordine și așteaptă împlinirea voii Sale de către supușii Lui… “Soțul meu a explicat: “Dumnezeu nu stă degeaba. Dumnezeu lucrează, Dumnezeu susține Universul, Dumnezeu pune în aplicare planurile Sale și voia Lui Suverană și coboară lângă omul zdrobit și smerit ca să îl învioreze. Dumnezeu moșește cerboaicele și numără firele de păr de pe capul nostru. Conform Psalmului 41, Dumnezeu face patul celui în suferință și stă lângă el să-i ușureze durerile. Dumnezeu lucrează mai mult decât noi toți la un loc. El este expresia facerii de bine neobosite.”
Isus Hristos spune: “Tatăl meu lucrează și Eu deasemenea lucrez”. – Iată ce gând alinător a fost gândul că nu sunt lăsată la voia întâmplării de un dumnezeu indiferent la durerea mea.
Am înțeles că trebuie să trec pe aici, prin suferință, pentru a experimenta mângâierea lui Hristos și puterea Lui de a vindeca nerăbdarea, trauma, rușinea, durerea sfâșietoare și depresia. Trebuie să învăț să mă las slujită și iubită de soțul meu și de familia mea. Am nevoie de smerire sub mâna tare a lui Dumnezeu pentru a arunca toate îngrijorările asupra Domnului. Trebuie să accept că soluțiile Lui sunt mai bune decât ale mele și să mă abandonez în grija Lui. Am învățat că nu mai este greu să-mi las corpul pe mâinile altora atunci când știu că Mâinile lui Dumnezeu ghidează mâinile de lut ale medicilor, moașelor și asistentelor.
Atunci când a venit momentul nașterii și conștientizarea faptului că trebuie să merg la maternitate am experimentat un frison puternic, care m-a însoțit pe toată perioada, până am născut. Nu a fost ceva biologic, ci mai degrabă ceva psihologic. A fost teama ascunsă a inimii mele, dată pe față. Nu am fost acea femeie extrem de curajoasă cum mă închipuiam că voi fi. Am plâns, am tremurat, am trecut prin toate stările, dar de mână cu Hristos. Versetul de mai jos a definit trăirile mele, rând pe rând.
(Ps 42:7)” Un val cheamă un alt val la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile și valurile Tale trec peste mine.”
…mai întâi au trecut valuri de frică pentru ceea ce urmează, apoi valuri de durere greu de descris în cuvinte, apoi valuri de bucurie la auzul glasului firav și valuri de pace, o pace profundă cum rar se poate experimenta, și în final m-au înecat valuri de iubire pentru noua ființă plăpândă. Ce moarte de sine poate avea un rod mai plăpând și dulce?!
Dumnezeu a mai scăldat o naștere în Har! Cu fiecare nou copil, se naște și o nouă mamă…
Mă încurajează faptul că și Hristos m-a născut din nou, pe mine, tot cu durere. Una mult mai adânca decât a mea. El a luat acest blestem dat Evei și l-a pus asupra Sa. El l-a rostit în Eden știind că El însuși va trece prin el.
În final am învățat din nou că fiecare strop de suferință naște o comoară veșnică de slavă- asemănarea cu Chipul Domnului Isus Hristos.
Ce onoare să putem privi feluritele suferințe ca pe unelte ale harului lui Hristos!
Soli Deo Gloria!
