Ne adunăm câteodată pietre. Facem o grămăjoară frumoasă pe care o așezăm la vedere și așteptăm timpul potrivit să aruncăm. Sunt atâtea lucruri pe care nu le-am făcut bine, așa de multe situații în care știm că nu am arătat dragostea necesară, o multitudine de gânduri care au poposit în locuri interzise și, bineînțeles, putem enumera împrejurările în care cuvintele pe care le-am rostit, în loc să producă mângâiere și să dea speranță, au dărâmat.
Poate sunt perioade în care lăsăm disperarea să își facă culcuș în noi, să ne copleșească și apoi să ne arunce într-o paradigmă lipsită de speranță. Poate rușinea este cea care ne dă târcoale, iar noi o lăsăm să intre, și ea face din noi femei timorate, care dau înapoi și nu înțeleg frumusețea restaurării Lui. Poate vinovăția este cea care are mereu ceva de spus în privința noastră, cea care nu ne lasă să inițiem nimic, care ne copleșește și ne ține jos lângă ea.
Femeie, care sunt pârâșii tăi?
Cine are dreptul să arunce cu pietre în tine?
Cine, pe baza meritelor lui, se simte îndreptățit să ridice piatra?
Tu însăți? Ai tu dreptul să iei pietrele și să arunci cu ele în tine?
Vinovăția ta?
Rușinea?
Disperarea?
Imaginea pe care o vezi în oglindă?
Maria Enachem
Domnul Isus, când s-a aplecat să scrie ceva pe pământ, avea tot dreptul să o condamne pe femeia prinsă în mijlocul păcatului ei, dar El nu a făcut-o, a lăsa pietrele acolo unde erau.
Tu de ce insiști să le ridici de jos?
Nu perfecțiunea este șablonul la care ne raportăm. Nu meritele noastre sunt cele care Îl conving pe Dumnezeu să ne iubească. Nu tone de vinovăție vor schimba vreodată ceea ce știm că nu facem bine, ci pocăința și harul Lui. „Du-te și să nu mai păcătuiești.” Pietrele care au rămas pe pământ sunt dovada vie a dragostei Lui, a bunătății lui care ridică din ruine, a restaurării Lui care nu lasă oamenii să fie la fel cum au fost.
Da, uneori nu facem lucrurile așa cum ar trebui, lăsăm emoțiile, oboseala, trecutul să ne amăgească. Uneori nu suntem versiunea pe care am visat-o pentru noi. Uneori nu iertăm la timp. Uneori avem impresia că știm cum să ținem piept vieții fără ajutorul nimănui și o dăm în bară. Există destul loc la Cruce pentru toate încercările noastre eșuate, pentru insuccesul nostru, pentru lacrimile care nu încetează să curgă, pentru imperfecțiunea noastră, pentru golul din noi, pentru momentele când ne pierdem speranța și credem că nu vom putea niciodată să ajungem pe munte.
La Cruce e loc, iar acolo pietrele rămân jos. Întotdeauna.
