…gânduri din Luca 13:10-17
Nu pot!
Această realitate devenise ca o fântână seacă din care mă hrăneam zi după zi. Nu mai aveam curaj să înfrunt viața, pur și simplu supraviețuiam, târându-mi picioarele printre zile.
Când am auzit că vii în sinagogă, am vrut să Te ascult, să văd dacă tot ce se spune despre Tine e adevărat.
Nu am mers cu așteptări pentru mine, nici nu mai știam de cât timp îngropasem orice formă de nădejde.
Știam că Tu apreciezi curajul, dar eu nu aveam curaj. Fusese consumat, ușor-ușor, de realitatea care îmi sfărâmase toată speranța de care fusesem în stare în ultimii optsprezece ani. Nu-mi puteam nici măcar ridica ochii. Defectul meu, atât de vizibil, mă făcea timorată, lipsită de frumusețe, incapabilă să privesc oamenii în ochi. Preferam să mă ascund, să-mi plâng în singurătate neputința și să învăț să trăiesc o viață aproape invizibilă.
Așa de des prezența mea era trecută cu vederea, că începusem să mă definesc prin ochii celorlalți, iar lipsa lor de atenție devenise oglinda în care mă priveam eu însămi. Nu mă mai vedeam; duceam o viață pe care nu o puteam numi viață, ci o inerție existențială care mă împingea dintr-o zi în alta. Nu așteptam nimic, orice formă de entuziasm din ochii mei dispăruse, mă obișnuisem cu acel „nu pot” cu care eram așa de familiară.
Maria Enache
Știam că Tu poți totul, că poți vindeca, că ai autoritate peste duhuri, că spui un cuvânt și se face. Nu mă îndoiam de puterea Ta. Dar ființa mea era prea slăbită ca să mai plângă, să strige, să se apropie de poala hainei Tale. Nu aveam energia necesară să fac nimic care ar fi putut să-mi schimbe condiția. Disperarea mă înglobase complet – eram doar o umbră care purta un „nu pot” în brațe, făcând din acesta singura ei definiție.
Inerția m-a dus la singogă. Oricum, nimeni nu băga în seamă prezența mea. Așteptam ca lucrurile să se întâmple ca întotdeauna – să ajung acolo, să ascult și să mă întorc acasă la fel. Nici măcar nu mai așteptam vreun semn de simpatie din partea nimănui. Eram invizibilă pentru comunitatea din care făceam parte, iar acest lucru aproape că nu mă mai afecta.
Dar, stând acolo, nevăzută de nimeni, Tu m-ai văzut și m-ai chemat la Tine!
Pentru o clipă am crezut că ai încurcat persoanele. Pe mine? M-ai chemat… pe mine? Cum? Când toți ceilalți treceau pe lângă mine de parcă n-aș fi fost acolo? Nici măcar nu aveam posibilitatea să Te văd – de ani de zile vedeam doar pământul și picioarele oamenilor care se înghesuiau pe lângă mine. Ce ai văzut la mine? Ce Te-a făcut să Te oprești, când existau așa de mulți bolnavi peste tot care strigau după Tine?
Femeie, ești dezlegată de neputința ta!
Doamne, cum auzi Tu șoaptele abia auzite ale inimii? Cum știi suferința și greul care sunt ascunse într-o privire plecată spre pământ? Cum spargi Tu oglinda în care m-am privit atâția ani și îmi spui că nu vorbele oamenilor mă definesc, ci faptul că sunt văzută de Tine? Cum îmi arăți că sunt valoroasă, că mă vezi, că pentru mine oprești mulțimea?
Doamne, cum m-a găsit harul Tău din umbra pe care am construit-o așa minuțios ani de zile? Inima mea obosită abia reușea să se dezmeticească în fața acestui dar nemaiîntâlnit al divinității care cheamă omul fără ca acesta să facă nimic special.
Eram dezlegată. Acel „nu pot” pe care îl purtasem atâția ani dispăruse.
Acum puteam.
Acum îmi puteam îndrepta spatele și privi oamenii de la egal la egal.
Restaurarea făcută de Tine mi-a vindecat inima de mentalități de care mă agățasem atâta timp.
Ce bun ești, Doamne!
Ce mare este harul Tău.
Ce extraordinar este felul în care vezi Tu oamenii care nu mai au nici măcar curajul să se vadă, să ceară, să spună ce îi doare.
Cum să nu Te slăvesc?
Când fariseii s-au plâns de ceea ce ai făcut, mi-ai luat apărarea. M-ai numit fiică a lui Avraam. Ai arătat că mi-ai dat odihnă, dezlegându-mă de legăturile care mă ținuseră atâția ani.
Doamne, de acum încolo, voi umbla cu spatele drept printre oameni, dar sufletul meu va fi mereu îngenuncheat la crucea Ta. Acum am înțeles că unde omul nu mai poate, Îl întâlnește harul Tău!
Poate și tu stai astăzi cu privirea în pământ. El te vede. Ce har, să fim cu adevărat libere!
