„Hristos este credincios ca Fiu peste casa Lui Dumnezeu.
Și casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit
încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm.” (Evrei 3:6)
Leagă-ți binecuvântările cu mulțumire, ca să nu se împrăștie.
În vremea comunismului locuiam la bloc, într-un spațiu insuficient pentru familia care se înmulțea. Am hotărât să ne rugăm Domnului (singura noastră Resursă) să ne ajute în primirea unei case.
Într-o zi, unul dintre băieții noștri (Liviu – 6 ani pe atunci), fiind nedreptățit la joacă, a venit plângând la tatăl lui și i-a spus: „Tata, hai să ne rugăm pentru casă!”. Soțul meu a avut călăuzirea să lase toate lucrurile deoparte și să se roage chiar atunci. Copilul a ascultat cu atenție rugăciunea, iar când tatăl a spus „amin”, a sărit în picioare și a strigat: „Tata, tata, când ne mutăm??”
Am luat acest act de credință al copilului nostru ca pe un mesaj de încurajare și de promisiune din partea Domnului. Timp de doi ani am mers aproape săptămânal în audiențe la primărie, dar eram mereu amânată. Nu eram singurii care aveam nevoie de o locuință mai mare. Sute de persoane umpleau holurile. Era o vreme în care creștinii erau marginalizați, iar fără „cotizațiile” de rigoare era greu să primești ceva. În tot acest timp, văzusem multe familii de creștini care aveau mulți copii și veneau în audiență cu întreaga familie. Așteptarea și deznădejdea îi determinau să aibă un comportament neadecvat, lipsit de demnitate.
Angela Țiprigan
Cu două luni înainte de revoluție am primit o casă într-o zonă bună a orașului și m-am simțit atunci datoare să fac ceva deosebit, ceva reparatoriu pentru imaginea noastră, de creștini participanți. Am îmbrăcat toți cei 8 copii în cele mai frumoase haine și am cumpărat pentru fiecare câte un buchet de flori. Ne-am înscris din nou în audiență, și nu voi uita niciodată imaginea unei mulțimi care, deși se înghesuia să prindă un loc în față, a făcut un culoar prin care am trecut, sub privirile pline de uimire ale tuturor. Atunci când am spus comisiei că am vrut doar să le mulțumim, au fost atât de surprinși încât s-au ridicat în picioare (6 persoane) și ne-au îmbrățișat. Lacrimile și emoțiile au copleșit chiar și acele inimi pietrificate de apăsarea comunismului. Dumnezeu era la lucru, dar nu așa cum așteptam noi. Imediat după revoluție, până să apucăm să ne mutăm, am fost amenințați că legile s-au schimbat și că am pierdut acea casă. Mărturisesc că nu ne-a fost ușor să acceptăm această nouă veste, dar ne-am păstrat echilibrul și speranța că Dumnezeu nu ne va lăsa, mai ales că între timp ne-am mai înghesuit în apartament odată cu preluarea în îngrijire a socrului meu, rămas singur. În cea mai frumoasă zonă a orașului, vizavi de Parcul Rozelor, era o vilă în care timp de 45 de ani au locuit doar prim-secretarii de partid. Mă plimbam uneori cu copiii și o priveam de la distanță, ca pe ceva interzis muritorilor de rând, pentru că oricum era păzită iar accesul mașinilor pe stradă nu era permis. La revoluție, prim-secretarul de partid a fost arestat, iar familia a fost evacuată din această vilă. Comisia de spații a Primăriei avea o mare dilemă: cui să îndrăznească să repartizeze acest imobil, mai ales că solicitările noii nomenclaturi rapid formate erau multe? Dumnezeu le-a dat această dilemă. S-au întâlnit de 4 ori și nu se puteau decide asupra repartiției. La a cincea întâlnire, șeful comisiei a luat cuvântul și a zis: „Știu cum să tăiem acest nod gordian: vom da această vilă unei familii cu 8 copii.” Protestele nu au întârziat să apară: „Cum să punem într-un cartier rezidențial un „trib” pocăit?! Atunci șeful spațiului a spus: „Eu garantez pentru această familie. Am îmbătrânit lucrând în primăria asta, dar n-am întâlnit un asemenea gest.” Le-a povestit cu emoție amplificată audiența cu florile noastre de mulțumire. Gestul nostru de recunoștință a fost pârghia pe care a folosit-o Dumnezeu pentru a lucra cu binecuvântare în viața noastră.
Timp de 14 ani am fost răsfățați de Dumnezeu cu spațiu excedentar, cu mirosuri îmbietoare de trandafiri, tei și salcâm și cu concertul nesfârșit al păsărilor. Am fost o piveliște și, sperăm, o bună mărturie pentru tot cartierul care ne ținea sub lupă toate mișcările (ca și securiști, oricum aveau antrenament).
Am avut o casă deschisă pentru toți cei care doreau un loc de întâlnire, în locul în care Numele Domnului nici nu era pomenit adesea, acum răsunau rugăciuni și cântări la adresa Lui. Biserica din casa noastră era extinsă de multe ori cu credincioși care se opreau să asculte înmurile. Au fost situații în care unii au dorit să afle mai multe despre sursa bucuriei noastre, și l-au primit pe Domnul în acest mod.
Biblia spune să facem rugăciuni cu cereri însoțite de mulțumiri (Filipeni 4:6). Dumnezeu ne cere să împletim rugăciunea cu credința în așa fel încât să adăugăm mulțumirile înainte de a vedea vreun rezultat.
Florile mulțumirii cu care am urmat să ne exprimăm gratitudinea au fost transformate de Dumnezeu în aceea mulțumire în avans pentru marea binecuvântare pregătită de El.
Nu cred că s-a întâmplat vreodată să intru pe stradă care altâdată ne era interzisă și să nu mulțumesc cu reverență Domnului pentru marele har de care ne-a făcut parte.
Orice familie ar trebui să știe și să creadă că numai cu Dumnezeu toate lucrurile devin posibile.
