Dragile mele, pornesc în dimineața aceasta (când scriu acest articol) cu următoarea cugetare: „Atunci când inima este pe deplin predată lui Dumnezeu, rămâne loc doar pentru mulțumire.” (un gând)
Înainte ca picioarele mele să atingă podeaua, un haos grozav îmi inunda mintea.
Într-adevăr, acest sezon din viața mea este plin. Jucăriile mă inundă încă de la prima oră a dimineții, nevoile sunt atât de diferite, jonglez între bebeluș și preadolescență, mă scufund în haine curate și coșuri pline, un ecou de gânduri nu încetează să mă blocheze, planurile sunt atât de spontane, iar somnul? Parcă niciodată destul.
Însă, în tot acest haos ușor controlat, mă găsesc adesea împlinită, pentru că trăiesc rugăciunile rostite în taină, iar pentru mine familia este spațiul cel mai frumos și satisfăcător.
Aici trăiesc cu sens clipe ce nu se mai întorc. Și îmi propun, la începutul zilei, să le trăiesc din plin.
Dar nu pot să nu fiu onestă cu voi și să nu mărturisesc că sunt perioade când, spre seară, mă simt răpusă de stări care nu mă îndreaptă tocmai spre neprihănire.
Iar proverbul „noaptea e un sfetnic bun” nu se poate aplica de fiecare dată.
Finalul unei zile epuizante nu aduce mereu liniștea, ci chiar opusul.
Îmi doresc să îmi așez gândurile la Crucea Lui, să nu le permit să îmi înlocuiască pacea după care alerg, cu disperare, cu frământări, stres și chiar frustrare.
Însă, în liniștea nopții, gândurile parcă se trezesc la viață și își fac loc în inima mea benevol.
Gabriela Știr
Iar bilanțul de la finalul zilei, făcut cu o introspecție clară, îmi demonstrează de câte ori m-am lăsat purtată de fire și de o inimă împărțită.
Ascultarea parțială de Cuvântul lui Dumnezeu, abandonul în fața sinelui, mintea care nu s-a gândit mai mult la cele de sus și s-a lăsat cuprinsă de îngrijorări și de un amestec păcătos de nemulțumire…
Ce bătălie dură și constantă trebuie să purtăm împotriva cârtelii și nemulțumirii!
Întinsă pe pat, cu ochii la tavan, revin cu cugetări asupra inimii mele: oare ce îmi lipsește?
Care sunt motivele ce mă conduc spre nemulțumire, regres și frământări inutile?
Nu îmi este Dumnezeu îndeajuns și suficient?
Întrebările corecte și sincere înaintea Domnului găsesc întotdeauna un răspuns neplăcut.
Iar mie, în acest tumult în care mă îndreptățesc zilnic că am făcut totul pentru toți, îmi cade greu să aud din partea Domnului un mesaj scurt și concret:
„Inima ta. Inima ta nu este deplin predată Mie.”
Mai sunt locuri uscate și fără viață în sufletul meu?
Trăiesc momente când autoînșelarea îmi mângâie ipocrit conștiința?
Da.
Predarea totală în voia lui Dumnezeu și în ascultarea de El înseamnă o renunțare imediată și radicală la sinele nostru.
Să găsesc bucurie chiar și atunci când lucrurile nu își au așezarea în ordinea în care eu mi-aș dori să o aibă? Oh, sună atât de bine, dar este atât de greu de îndeplinit.
Da, recunosc.
Inima mea are nevoie de pocăință și de renunțare.
O întoarcere cu toată ființa către Cel care poate să aducă pe buzele mele mulțumirea în mijlocul haosului.
O călăuzire nouă și o dorință de a asculta de El, nu parțial, ci cu toată ființa.
David spunea în Psalmul 139:23:
„Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima!
Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile!
Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă
pe calea veșniciei!”
Aceasta este rugăciunea mea. În urma introspecției divine, cercetarea Duhului Sfânt scoate la iveală tot ce este rău și putred în mine.
Am nevoie de mai multă smerenie și de lepădare de sine.
Este atât de important să îmi păstrez inima moale și condusă de Domnul în orice acțiune pe care o am în viața căminului meu. Călăuzirea Lui vine din cercetare.
Cercetarea Lui aduce lumina pe care o pierd în nemulțumire.
Pentru a găsi acea dinamică frumoasă în casa mea, eu, ca femeie, soție și mamă, am absolută nevoie de o inimă mulțumitoare.
Copiii găsesc un sprijin emoțional în mama care nu caută mereu „nod în papură”, iar un soț găsește refugiu și adăpost în femeia care alege să ofere o atmosferă armonioasă în casă.
Uneori este vorba despre o mai bună organizare, alteori despre acceptare.
Acceptarea faptului că suntem insuficiente fără Dumnezeu.
Acceptarea adevărului că singura resursă inepuizabilă este Cristos și că, despărțite de El și de călăuzirea Lui, nu putem face nimic.
Oh, dragile mele, cred, știu și înțeleg că suntem acele mâini care nu își găsesc odihna și că totul pare atât de frustrant când nu avem rezultatele dorite.
Când suntem dezamăgite de noi înșine pentru că nu am reușit să facem lucrurile așa cum ne-am dorit.
Că poate, înainte să spunem „Mulțumesc, Doamne!”, am vrea mai întâi să auzim aceste cuvinte de la ceilalți.
Dar cred cu adevărat că inima mulțumitoare alege să se jertfească fără cârtire, că inima care îi aparține Domnului se lasă călăuzită și nu mai caută motive de ceartă și gâlceavă.
Cred că și voi, la fel ca mine, nu vă doriți să fiți acele „streșini care picură întruna”, cum scrie în Proverbe 21:19, și care sunt greu de suportat.
Am pornit cu un gând la începutul articolului și vreau să sfârșesc tot cu el: atunci când inima este pe deplin predată lui Dumnezeu, rămâne loc doar pentru mulțumire.
Doamne, ajută-ne!
Vă las câteva versuri din cântarea pe care aleg să o trăiesc astăzi – Mă încred de Fiona Bocșa:
Când pășunea nu e deasă
Și pare ne-ndeajunsă,
Mă încred în promisiunea
Că Isus Tu mă conduci.
Când mă simt împrăștiat
Și pierdut în a mea casă.
Navighez pe căi străine,
Dar Tu ești prezent,
R.: Mă-ncred, mă-ncred,
Tu îmi ești îndeajuns!
Te cred, Te cred,
Cred Cuvântul Tău, Isus!
