E începutul Postului Crăciunului.
Am ajuns târziu acasă, mi-am aprins puținele beculețe „de Crăciun”, acele beculețe pe care le țin în cameră tot anul și de lumina cărora mă bucur mereu când citesc. Am încercat să fac o atmosferă mai de sărbătoare cu câteva lumânări și câteva colinde pe fundal. Am stat liniștită și am început să mă gândesc la lucrurile pe care le-am desoperit anul trecut de Crăciun; încerc în fiecare an, atunci când sărbătorim marile evenimente din viața lui Isus să descopăr lucruri noi. E ca atunci când citești și recitești o carte, poți găsi de fiecare dată lucruri noi pentru că inima și gândurile tale au diferite nevoi și creierul tău descoperă lucruri noi, lucruri pe care le-ai mai citit dar acum sunt mai „pentru tine”.
Acum câțiva ani m-a suprins încrederea Mariei în momentul în care îngerul i-a deslușit planul pe care Dumnezeu îl avea cu ea și a răspuns: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele Tale. Apoi, mintea mea a fost cuprinsă de întrebarea „ce ne rămâne de făcut atunci când îngerii pleacă?” Anul trecut am fost surprinsă și uimtă de smerenia Fiului, iar pe parcursul anului aceasta am tot aprofundat această temă. De la întruparea Lui și până la moartea Lui, prin toată trăirea Lui, smerenia este una dintre calitățile din viața lui Isus, pe care trebuie să le învățăm și să le aplicăm. Dumnezeu putea să ofere o naștere spectaculoasă pentru Fiul său pe pământul nostru, putea să ofere și lecții de viață din trăirea Lui sau din moartea Lui, fără să-L smerească în fiecare moment, dar Dumnezeu a ales calea smereniei pentru Fiul Lui pentru a ne oferi un model de viață, un model de supunere și smerenie.
Flavia Precup
Biserica Casa Pâinii, Ocna Mureș
În ajunul morții sale, Isus a spălat picioarele ucenicilor lor, arătând un exemplu al smereniei. Așteptat de poporul Israel, Lumina Lumii vine într-o iesele, nu era așteptat și nașterea Lui nu fusese vestită pentru ca toată lumea să-și pregătească hainele de sărbătoare pentru a merge spre Mântuitorul nostru. Și totuși…„culcat într-o iesle, pentru că în odaia de găzduire nu era loc pentru ei”, Isus se naște. Cel care a creat cele mai frumoase flori și cele mai delicate plante, nu s-a rușinat să se nască într-o iesle urât mirositoare. Cel care a întocmit soarele nu s-a rușinat să se nască într-o noapte întunecoasă într-un loc mizerabil și „inuman”, am spune noi. Prunc minunat, Salvarea noastră, Isus, se naște într-o iesle și aici intervine acea realizare care m-a frapat cu un an în urmă: „…și chiar în iesle, El e Dumnezeu!”
Cântăm sau ascultăm mereu colinda „O noapte sfântă binecuvântată”, dar de multe ori nu suntem atenți la versuri. Da, Dumnezeu putea să-și anunțe altfel venirea Fiului, a singurului Fiu. Dar Dumnezeu a ales calea smerită de a-și trimite Fiul pe pământ. Dumnezeu nu s-a rușinat să-și trimită Singurul Fiu într-o iesle urât mirositoare, în condiții de viață destul de neplăcute, pentru că a știut că așa poate ajunge mai bine în inimile noastre, pentru ca noi acum să-I putem oferi inima ca loc de iesle, să se nască în noi și să ne fie Rege în ea. Cred că imagina ieslei e mai mult decât imaginea unei iesle umplute cu fân și a unui prunc sfânt în ea. Cred că imaginea ieslei e imaginea smereniei, a Domnului care în veci e rege, pentru că chiar și în iesle, El e Dumnezeu!
